Pustiu

1Fugea pe strada uda, plina de frunze uscate cazute din copaci si ocolea baltile, care abia ii lasau loc sa calce. A cotit de cateva ori si parea sa nu-l mai urmareasca nimeni. S-a oprit in spatele cladirii inalte si s-a asezat jos, pe bucatica ramasa uscata din fata usii de la intrare. Respira greu, dar nu ii mai era frica. Inca o data a scapat. Era prea destept si prea rapid ca sa nu castige.

Linistea si fericirea nu erau pentru el. Si-ar fi dorit sa inceteze cu adevarat sa le mai caute din clipa in care a inteles ca el nu va putea fi ca ceilalti oameni. Ar fi vrut sa fie atat de miserupist si de rece cum parea in ochii celorlalti. Se ura. Nu, nici asta nu era adevarat; voia sa se urasca, pentru ca astfel totul ar fi fost mai usor. Ar fi vrut sa-si poata dori sa moara, fara sa ii para rau ca vrea sa moara, fara sa regrete ca viata nu-i mai ofera nicio bucurie. Isi amintea de perioada aceea in care ura toata lumea care trecea pe langa el, care ii respira aerul. Ii detesta pe toti. Dar se iubea pe el. Si in nefericirea lui simtea un fel de satisfactie. Nu se simtea important, nu asta era cuvantul potrivit; se simtea implinit pe plan interior, isi era suficient siesi. Era singur, el alesese sa fie asa, deoarece considera ca nimeni nu e suficient de bun ca sa-i stea alaturi. Pe atunci inca spera si credea intr-o schimbare, dar acum nici macar nu mai detesta pe cineva. Nu mai credea in nimeni si in nimic. Totul i se parea absurd si lipsit de sens. Atinsese limita si ceea ce ramasese era banal. Isi dorea compania cuiva, desi in acelasi timp era un singuratic; poate chiar antisocial. Existasera doar cateva persoane de care se apropiase; pe restul ii ignora. Dar era dureros cand era el cel ignorat si respins chiar si de oameni pe a caror societate n-o dorea.

Poate ca avea multe, dar ajunsese sa-si dea seama ca nu numai tot ce are il plictiseste, ci si orice altceva ar putea sa aiba. Pentru ca intereseul pentru ceva nu dura mai mult de cateva luni, dupa care acel lucru nu mai avea pentru el absolut nicio importanta. Viata lui era un sir de perioade, in care a incercat multe. In urma experientelor sale a inteles ca nu-l incalzeste cu nimic faptul ca altii sufera poate chiar mai mult decat el; pentru ca in durerea lui, el e centrul universului si tot ce e in jur paleste. A mai aflat si ca ii e indiferent daca moare in secunda doi, dar ca viata nu l-a invins.

Nimic nu-l mai putea scoate din starea de vid interior pe care o avea, asa ca nu-i ramanea decat s-o accepte. Nu-si gasea locul in aceasta lume si ceea ce il tinea in viata era lipsa sperantei de a-si gasi un loc undeva dupa moarte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: