Cugetarile unei minti plictisite

„Toti prietenii mei fumeaza. Sau m-am imprietenit cu toti cei care fumeaza. Nu-mi amintesc exact ordinea.” „Fumatorii sunt o categorie sociabila…”

E ca si cum tu ai fi altcineva, care intra in mintea ta, in subconstientul tau. Toate amintirile, imaginile, gandurile iti sunt familiare, desi ai impresia ca le ‘vezi’ pentru prima data, ca si cum te-ai descoperi pe tine insuti; o perspectiva diferita. Intr-un fel e ca si cum ai cauta prin sertarele unei biblioteci si ai descoperi jurnalul unui prieten sau chiar propriul jurnal de acum multi ani. Iti apar in minte sub forma de imagini amintiri de care uitasesi, ascunse prin cele mai indepartate ‘sertare’. Exact ca in videoclip, cand cineva micsorat calatoreste prin corpul tau, doar ca acel cineva esti chiar tu. Te poti uita la doi oameni si sa vezi patru, poti avea impresia ca te misti si vorbesti prea lent. Ceea ce spui, dupa ce termini de vorbit, pare spus cu mult timp in urma si nici macar nu esti sigur daca intr-adevar ai zis sau doar te-ai gandit ca ai vrea. Privesti in stanga, apoi iti intorci capul spre dreapta si ai impresia ca esti intr-o cu totul alta lume. Si dupa o jumatate de zi incepi sa-ti revi si te uiti la ceas, constatand ca au trecut vreo 20 de minute. Pana aici ai platit, ai ajuns la capat de linie; pentru o noua calatorie trebuie sa iei alt autobuz.

E bine, e rau? Lumea zice ca nu e bine… Cand iti enumera lucrurile pe care le poti pierde, presupun deja ca le ai. Dar poti pierde si ce ai putea sa ai in viitor. Vei sti doar cand o sa afli care e scopul vietii, vietii tale. Schopenhauer spunea ca suferinta este esenta oricarei vieti. „Fiecare traieste cum vrea pana la urma, dar unde-i alternativa? Asta e intrebarea mea. Daca eu nu vreau nimic din porcaria asta, din mizeria asta a secolului XXI, baga-mi-as pula-n ea? De ce mi-e impusa atunci? Normal?! Bineinteles, noi doi suntem oameni mari si stim ca nu exista normalitate, nu exista ceva care sa fie normal, ci doar ceva care se vrea a fi normal, ceva majoritar pana la urma. Dar daca nu vreau acest… normal? Unde-i alegerea-aia atat de laudata, pe care o falfaie ca o pula belita in toate filosofiile lor, in toate religiile, in toate discursurile politice?” Nu trebuie sa alegi sa faci ceva pentru ca altii o fac, de rusine sau de teama ca altfel vei fi respins. Daca e nevoie sa faci ceva impotriva vointei tale pentru a te integra intr-un grup, inseamna ca ei nu sunt prietenii potriviti pentru tine. Ar fi normal sa-ti alegi amicii in functie de ceea ce aveti in comun, deci n-ar avea de ce sa  fie altii vinovati pentru alegerile tale. „In cele din urma noi toti trebuie sa ne asumam pe deplin responsabilitatea pentru actiunile noastre, pentru tot ceea ce am facut si nu am facut.” De ce i-ar pasa cuiva? Avantaje si dezavantaje exista mereu; trebuie puse in balanta. Mark Renton spunea ca atunci „cand ai junk, nu exista niciodata dileme pe bune. Ele nu apar decat atunci cand ramai fara.” Ti se pare ca lumea se uita ciudat la tine. Te simti mort, iti simti ochii altfel, intreaga musculatura a fetei… si ai vrea sa stii cum arati, chiar daca nu-ti pasa asa de mult. Iti iei panica; tipul de la metou este acelasi pe langa care ai trecut la iesirea din parc, se uita fix la tine. Oamenii ti se par suspecti, chiar si cei pe care ii stii…

„Ai nevoie de o gramada de timp liber ca sa-ti plangi de mila.” „Depresia. Plictiseala. Ai nevoie de ceva sa te tina departe. Eu care piseaza pastilele spune ca moartea nu poate fi mai rea decat sa nu faci nimic sa opresti caderea asta puternica.” Flash-urile colorate sunt tot mai intense. In colturile ochilor vezi deja panze de paianjen, cu care incepi sa te joci. Cu degetele le misti si desenezi modele, ca in nisip, pe plaja. In miscare, mainile tale si alte obiecte lasa in urma o umbra, dar o umbra diferita, transparenta. Nu sunt distorsiuni ale realitatii; sunt halucinatii. „Daca luminile te impiedica sa vezi cerul, atunci imprastie un pic de magie si schimba realitatea ca sa se potriveasca nevoilor. Felinarele erau acum planetele si stelele si luna.”

Parca vezi cum se amesteca cu sangele si incepe sa-ti alerge prin vene, ajungand la creier si pana in varful degetelor. Te cuprinde un val de energie, incepi sa te misti si simti nevoia sa vorbesti. Asa sunt si ceilalti, dar desi vorbiti in acelasi timp, va intelegeti. Ai putea chiar sa te alaturi primei persoane care trece pe langa tine pe strada si sa ii povestesti despre tot – despre tine si prietenii tai, intamplari trecute, idei care iti vin, despre ce vezi pe strada, ce ai mancat de dimineata… Ai vrea sa inchei o conversatie cu cineva la telefon, doar pentru a raspunde unui altui apel in asteptare.  Vrei sa asculti muzica si sa te plimbi prin aer liber. Orice lucru pe care il faci, in acel moment pare  perfect. Acum, cel de langa tine ti-e cel mai bun prieten din toate timpurile si il imbratisezi, cerandu-ti scuze sincer pentru ca ii umpli capul de prostii. Dar stii ca te intelege. „Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, intrata prin oglinda in mantuit azur”… Intr-adevar, este un joc mai pur.

„Deprimat, am privit lumina lampii de pe noptiera, cu umbra hidoasa a cablurilor din plastic interconectate. Deodata lumina parea sa devina mai luminoasa si a inceput sa scanteie si sa straluceasca in cordoanele de plastic; stralucea ca diamante si pietrele pretioase de toate culorile, si m-a umplut o senzatie coplesitoare de fericire. Toate deodata, lampa, camera si Eva au disparut, iar eu m-am trezit intr-un peisaj minunat, fantastic. L-as putea compara cu interiorul unei biserici gotice imense, cu infinit mai multe coloane si arcade gotice. Acestea erau, insa, nu din piatra, ci mai degraba de cristal. Albastrui, de culoare galbuie, laptoase si transparente, coloanele de cristal ma inconjurau asemeni copacilor intr-o padure. Aveau inaltimi ametitoare. O lumina a aparut in fata ochilor mei interior si o voce minunata mi-a vorbit bland din lumina. Desi n-am auzit-o din exterior cu urechea, ci mai degraba am perceput-o, era atat de clara. Mi-am dat seama ca in oroarea din noaptea care trecuse am trecut prin experienta propriei conditii: egoismul. Egoismul meu ma separase de omenire si m-a condus la izolare interioara. M-am iubit doar pe mine, nu si pe cel de langa; am iubit doar multumirea pe care mi-o ofereau ceilalti. Lumea a existat doar pentru a-mi satisface mie lacomia. Am devenit dur, rece si cinic. Iadul asta insemna: egoism si lipsa iubirii. Prin urmare, totul imi parea ciudat si strain, atat de dispretuitor si periculos. Au inceput sa-mi curga lacrimile, am fost luminat cu cunostinte – am inteles ca dragostea adevarata inseamna renuntarea la egoism si ca nu dorintele, ci mai degraba altruismul formeaza podul dintre inima si ceilalti oameni din jur. Valuri de fericire inefabila curgeau prin corpul meu. Am simtit harul lui Dumnezeu. Dar cum putea fi posibil ca acesta sa radieze spre mine tocmai din acest abajur ieftin? Atunci vocea interioara a raspuns: Dumnezeu este in toate.”

…asa de sfarsit.

1 comentariu (+add yours?)

  1. cravatarosie
    Oct 05, 2010 @ 16:01:57

    va astept joi in Artjazz la ,,Seara de teatru” de la 20:30. intrarea libera🙂 cine vrea sa atace scena cu o poezie/un monolog/ o schita in 2 sau 3 ? who dare?😛 I’ll be there😉

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: